Nu stiu voi, dar eu cand ma gandesc la parintii mei devin brusc foarte sentimentala.
Ma gandesc la viata lor din comunism, la schizoida viata de atunci, cand una gandeai si alta faceai. Ma gandesc la povestile tatei din armata, cand faceau planton voluntar ca puteau sa-si faca foc si sa coaca niste cartofi in coaja ca erau lihniti, la urechile lipite pe tranzistor sa prinda europa libera si deutsche welle, apoi la munca obositoare la filatura, la momentul in care s-au cunoscut, la serile "la video" la prietenul tatei din copilarie, acum marinar si care imi aducea blugi:) si ciocolata chinezeasca, la teatrul radiofonic, la jumatatile de paine "pe cartela" si biscuitii chindia de 25 de bani pe care ii mancam incet si crantanind intai modelul de pe ei, la craciunul cu banane invelite in ziar si portocale cadou de la sindicat pe care le atarnam in pom, la frica mamei cand i s-a suit un muncitor in vagonul pentru export si au interogat-o la securitate, la discutiile lor cu voci scazute despre "ce se intampla dincolo", la ziua de decembrie in care am stat la bunici si-am auzit prima data cuvantul "revolutie" altfel decat citit din carti de istorie, la bucuria de pe fetele alor mei cand au anuntat la televizorul alb-negru Diamant ca "dictatorul a murit".
Ma gandesc la anii '90 cand au fost iritati cu saptamanile pana au reusit sa-si dea demisia si sa faca "afacerea", de drumurile pana la Ianca si plicurile pregatite atent de acasa, ca sa faca rost de rachita pentru cosurile vandute italienilor, de prima mie de dolari si sclipirea de nedumerire din ochii lor cand i-au numarat (si mama a zis "ce verzi sunt, chiar ca in filme"), de certurile de dupa, de primavara in care am distrus gradina cu flori de la bunica si-au construit magazinul, de ziua in care am deschis si-am venit de la scoala ca sa stau eu "la tejghea" si puneam banii intr-o cutie de Afrikana si-am facut 75.000, de cei 12 ani cat au carat eugenii, bere si ciorapi din "angro" si cand i-am vazut imbatranind.
Ma gandesc daca eu, cand o sa ma fac mare, o sa pot fi un parinte la fel de bun pentru copilul meu.
Sarut mana pentru tot.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Well...sunt o prietena, sau asa ma consider...deci imi rezerv dreptul sa critic si sa laud...pana ai inceput sa povestesti cu exactitate de familia ta si particularitatile traiului pe care l-a avut familia ta, tot ce ai scris avea exact acelasi aer, al celor care povestesc despre vremurile de dinainte de...asta vreau sa critic...in sensul ca e mai bine sa ii lasam pe cei care chiar au trait viata de atunci sa scrie despre ea...insa gandind ca tu esti vocea parintilor tai...o sa consider...ca ai scris in numele lor....
RăspundețiȘtergereiar la capitolul laude....laud modul in care ai relatat fara nici cea mai mica infloritura ce s-a intamplat si cum s-a intamplat dupa 90 cu viata ta si a familiei tale...si eu stiu...imi amintesc....
ASTEPT SA SCRII SI DESPRE NOI, si despre parcul Balcescu, si despre revista aia italieneasca sau italiana cu surprize si despre pungile cu chipsuri pe care le lua Nico mereu si nu imi dadaea ca le manca in casa,si despre cand s-a ras Maria in cap si despre cand ati facut revelion in secret si mie nu mi-ati spus, si despre Andreea Esca si despre scarile de la muzeu si desper FIFI, DEXTER, ETC...
astept....
Fata, nu te mai da anonima! ai vazut filmuletul? sa vezi filmuletul, e foarte tare! ca d-aia m-am apucat de scris. Cand or face filmuletz despre copchile duse cu pluta-n focsangeles, scriu si despre noi, nah, multumita?!?!?!
RăspundețiȘtergereTe imbratisez cu drag si dor, tzuc!